Recenzie de carte

Recenzie de carte. Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Ed. Humanitas, București, 2025.

Andrei Dălălău[1]

Introducere

Intrarea în anul de grație 2025 a adus după sine o serie de provocări politice greu de anticipat anterior: resurgența mișcărilor de extremă dreaptă, accederea în Parlament și în alte structuri ale puterii a partidelor extremiste pro-ruse a căror discurs este caracterizat de mistificarea trecutului și de mesianism politic, precum și ralierea unor întregi categorii sociale dezamăgite de eșecul partidelor din establishment în jurul unor figuri considerate providențiale, adulate în sens mesianic și portretizate drept „salvatori” ai națiunii. Scenariul interbelic al „eșecului democrației” pare mai actual ca oricând în România contemporană, iar previziunile politice nu sunt nici ele mai optimiste. În contextul dezbaterilor acerbe purtate deseori în mediul online pe tema legionarismului, cultului personalității, conspiraționismului și fascismului, la editura Humanitas și-a făcut apariția cartea Georgianei Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, care are menirea de a-i oferi cititorului deopotrivă specializat sau nespecializat o perspectivă minuțios construită asupra polihistorului Nicolae Iorga. Cartea a fost bine receptată în spațiul public, beneficiind de o multitudine de recenzii favorabile[2], evenimente de lansare și apariții în media digitală.

Cartea oferă o schimbare de paradigmă istorică și de viziune asupra unui trecut proiectat teleologic către finalități (Marea Unire și atitudinea filofranceză a unei majorități covârșitoare a populației românești), amprentând atracția pe care spațiul italian a exercitat-o în timpul Marelui Război și a perioadei ulterioare asupra unui grup de intelectuali, în avangarda căruia se afla Nicolae Iorga. În aceeași categorie a diversificării paradigmelor de înțelegere asupra preferințelor intelectuale pentru diferite spații istorice, geografice și culturale s-a plasat și lucrarea lui Lucian Boia, Germanofilii, care a avut rolul de a ilustra că aparentul consens filoantantist al elitelor politice și intelectuale ale României primei jumătăți a secolului XX-lea nu reprezenta decât o campanie politică care să justifice angajamentul țării de partea Antantei în Primul Război Mondial, precum și o reconstituire istorică fragmentară a realității. La firul ierbii, intelectualitatea românească interbelică s-a racordat cultural la o multitudine de spații istorice, generând sinteze civilizaționale care depășesc dualitatea tradițiilor intelectuale germano-franceze. Italia reprezenta o alternativă interesantă în economia latinității și a înfrățirilor istorice cu poporul român.

Plasată în continuarea unui lung șir istoriografic care analizează obiectiv și critic atitudinile politice policrome ale intelectualității interbelice din România, cartea are meritul de a depăși categoriile doctrinare fixe și de a surprinde contradicțiile individualităților și comunităților creatorilor de cultură. Astfel, momentele de intersecție dintre pasiunile politice, interesele personale și evoluțiile interne și externe aflate într-o dinamică perpetuă plasează studiile recente asupra intelectualității într-o așa-numită istoriografie a zonei gri: dezangajată, non-moralizatoare, demistificatoare, care îmbină scrisul istoric academic cu nuanțele stilului biografic. În această direcție, autoarea reușește, cu o deosebită acribie, racordarea fenomenului naționalist și antisemit românesc la metodologia istoriografică din spațiul vest-european prin integrarea și utilizarea conceptelor din sfera fascist studies, precum cele de „nou consens” dezvoltat de Roger Griffin, „nou naționalism” teoretizat de Armin Heinen și de „brutalizare a politicii”, definit de George L. Mosse. Un astfel de exemplu a fost cheia de lectură pe care autoarea a oferit-o rupturii din interiorul Partidului Naționalist-Democrat, care i-a opus pe Nicolae Iorga și A.C. Cuza și care a fost abordată atât din prisma ambițiilor și viziunilor politice personale, cât și din cea a diferenței dintre naționalismul conservator-autoritar al lui Iorga și „noul naționalism” promovat de A.C. Cuza, unde elementul antisemit radical și viziunea antisistem implicau metode violente de cucerire a puterii politice.

Structura cărții reflectă o bună organizare a vastului material documentar, care este alcătuit din surse arhivistice (CNSAS, Arhiva Iorga-Pippidi, Archivio Apostolico Vaticano, Arhchivio Centrale della Stato Roma), periodice (25 la număr, cu precădere revista iorghistă Neamul Românesc în intervalul 1906-1940), lucrări, articole, conferințe ale lui Nicolae Iorga, documente editate și alte studii și articole de specialitate, a căror simplă mențiune alfabetică ocupă nu mai puțin de 21 de pagini. Efortul impresionant de ordonare, ierarhizare și esențializare a numărului mare de surse s-a tradus într-o scriitură accesibilă și detașată, a cărui fir narativ este ușor de urmărit, fără a sacrifica conținutul științific al demersului. În acest fel, Georgiana Țăranu a navigat cu o precauție istoriografică remarcabilă într-un subiect delicat, care risca să alunece, în orice moment, către aspecte triviale ale biografiei unui astfel de grand al istoriei, dacă luăm în considerare numărul mare de surse primare parcurse și natura senzaționalistă și scandaloasă a publicisticii interbelice românești. Firul argumentativ este organizat în 28 de subcapitole ordonate diacronic și cronologic pe tematici și evenimente politice domestice și internaționale în directă legătură cu Iorga, prefațate de un cuvânt sau o expresie în limba italiană (ex: 2. Avanti. Iorga înainte de Iorga; 7. Nemesi. Averescu; Falsetto. Mussolini versus Hitler etc.) care are meritul de a dinamiza narațiunea.

„O civilizație: iată cine este Iorga”[3]

Citatul îi aparține istoricului religiilor Mircea Eliade, care își manifesta entuziasmul tineresc și admirația necondiționată față de spiritul enciclopedic al istoricului, atitudine care va contrasta ulterior cu articolele polemice și cu inevitabila „ruptură de Iorga” în termenii idealului generațional pe care Iorga nu îl mai putea oferi tinerilor umaniști. Metafora unui „om ca o civilizație” este însă potrivită pentru a explica personalitatea unui om cu o impresionantă capacitate de muncă, dar cu un temperament impredictibil, orgolios și chiar agresiv, așadar dificil de încadrat. Georgiana Țăranu ni-l restituie pe istoricul Nicolae Iorga în dimensiunea sa umană, într-o ipostază descălecată dincolo de propriu-i piedestal, unde slăbiciunile, derapajele, ambițiile, orgoliile și pasiunile intrinsec umane reanimă un personaj canonizat (devenit astfel inaccesibil și impersonal) în panteonul cultural românesc. Prin lectura cărții, senzația cititorului este aceea că Iorga redevine tangibil pentru oricine este interesat să pătrundă în universul vast al unui om-univers plin de contradicții, aflat în mijlocul prefacerilor sociale și politice ale anilor ’20-’30 ai secolului al XX-lea.

Istoricul român este analizat, așadar, ca om între oameni, fără „teama și reținerea de a chestiona până la capăt pasiunile și interesele omului în spatele statuii” (Alina Pavelescu, referent științific). Pentru a fi înțeles în ambiguitatea sa, Iorga a fost plasat la confluența a mai mulți factori: ambiția, vanitatea și orgoliile personale, cu precădere în viața politică, unde își rezerva rolul de „salvator” și unde aștepta ca meritele sale culturale să îi fie răsplătite prin numirea în funcția de prim-ministru; evoluția evenimentelor politice interne, care de obicei își găseau un corespondent în schimbarea atitudinilor și simpatiilor sale în politica externă; practicarea unei „diplomații paralele” în Italia, folosind contactele sale personale cu mediile intelectuale fasciste[4]; nu în ultimul rând, statutul de mentor sau „apostol al națiunii” pe care și l-a creat în perioada antebelică și în timpul Marelui Război, statut care a început să fie contestat în perioada anilor ’20, o dată cu apariția mișcărilor antisemite studențești. Prin comentarea sarcastică și condamnarea fermă a violențelor politice din universitățile românești, Iorga a declanșat ceea ce Țăranu a descris drept „lupta cu tineretul român”. În termenii idealului național al realizării României Mari și implicit a menținerii statu-quo-ului internațional prin respectarea tratatelor de pace, idealul naționalist-conservator al lui Nicolae Iorga le părea anacronic tinerilor radicalizați. Anti-iorghismul a ajuns să fie un element identitar incipient în conturarea noii identități spirituale a „generației ‘27”, care se definea pe sine prin respingerea idealului național al „vechii generații”, întruchipat prin excelență de Nicolae Iorga[5]. „Bătrânii”, ca reprezentanți ai „generației vechi”, îl determină pe Eliade să considere că această „criză în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generației războiului nu mai era valabilă”[6]. Aceeași revoltă împotriva lui Nicolae Iorga, deși una condescendentă și plină de respect pentru „acest uriaș”, se poate înțelege ca refuz al anacronismul său interbelic. Cu toate acestea, capitalul simbolic al lui Iorga în peisajul cultural românesc era relevat prin necesitatea resimțită de intelectualii aspiranți de a-și construi o formă de raportare (și implicit de delimitare) față de istoric. A te „rupe de Iorga” echivala cu o afirmare de sine. Ioan Culianu explică justificativ acest proces în termeni de discrepanță generațională, însă discursul trăda o formă de legitimare a atitudinii contestatare a tineretului. A-l contesta pe Iorga însemna, în epocă, a contesta un pedagog al națiunii:

„Deci nu metoda ştiinţifică a lui Iorga o critica Eliade, ci în general anacronismul acelui Iorga ce fusese în același timp profetul unirii naționale şi al conștiinței imperiale (sic!) a românilor și reprezentantul unui raționalism iluminist care-și închipuia că poate schimba moralitatea perfecționând instrucțiunea publică. O dată cu reunirea tuturor provinciilor românești, profetul Iorga, triumfător, devenea inutil; o dată cu experiența irațională a războiului, raționalismul lui își demonstrase insuficiența: învins, Iorga era rugat să părăsească scena”[7].

            Profetul unui fascism selectiv

„Paradoxul Iorga” consta, după cum a evidențiat autoarea într-un mod cât se poate de convingător, în obținerea unei finalități politice diametral opuse față de intențiile inițiale ale istoricului, care „nu pare să fi înțeles că, prin atitudinile sale de elogiere repetată a regimului lui Mussolini, influența discursului public românesc spre ceea ce altfel pretinde a combate: spre o mai largă acceptare a ideii de dictatură, de lider mesianic carismatic, a metodelor, ideologiei și politicilor fasciste în ansamblu”[8]. Sugestiv pentru dublul standard practicat de istoric este pasajul în care acesta se referă la „un autocrat bun, d. Mussolini, prieten al poporului” și „doi autocrați răi, d-nii Ion și Vintilă Brătianu, dușmani ai poporului”. Adversar convins al legionarilor, cuziștilor și a altor grupuri de extremă dreaptă de inspirație fascistă, Iorga continua să eludeze în mod conștient abuzurile regimului fascist italian, notându-i unicitatea și implicit ireproductibilitatea în alte spații istorice, în timp ce condamna vehement orice formă de violență politică autohtonă de inspirație fascistă. Ori, tocmai izolarea fascismului italian într-un turn de fildeș politic trăda seducția pe care Mussolini și regimul său a manifestat-o asupra istoricului român, a cărui activitate publicistică și diplomatică favorabilă Romei consolida, în spațiul mediatic și cultural românesc, legitimitatea unui eventual regim de autoritate de tip fascist. În urma atentei analize a Georgianei Țăranu, se poate afirma că Iorga fusese răspunzător de producerea unui „dublu discurs” în care laudele adresate dictaturii italiene erau secondate de critici vehemente adresate altor dictaturi din afara Peninsulei, chiar dacă cele din urmă erau emanații ale fascismului „autentic”. Criticile la adresa sistemului parlamentar românesc, numirea liderului liberal I.I.C. Brătianu „dictator”, precum și a guvernării liberale drept „regim de teroare și ilegalitate, un regim de silnicie, teroare și anarhie” au avut drept corolar subminarea democrației („mimate”) din România și răsturnarea sistemului de valori către vitalism, activism și autoritate.

            Concluzie

Aspectele discutate în această recenzie sunt doar câteva dintre episoadele, evocările și povestirile care fac lectura cărții deosebit de atractivă. Georgiana Țăranu a reușit să pună în dezbaterea istoriografică românească un produs care are menirea de a topi limitele categoriilor fixe în analiza intelectualității. Prejudecățile generalizate de tipul „toți simpatizanții fasciști au fost simpatizanți naziști” sau „un admirator al lui Mussolini este în mod logic un susținător al radicalismului fascist din România” își găsesc contraargumentele în paginile lucrării de față. Fascismul este totalizator și selectiv, complet și fragmentar, moralizator și profitabil, obiect al credinței și obiect al interesului în funcție de creuzetul în care este preparat de emitentul său. Concluzia cărții ne indică faptul că fascismul trebuie să fie analizat într-o manieră particulară, pentru a fi restituit cât mai autentic cu putință, în realitatea sa istorică. Considerăm că autoarea a reușit să ducă la îndeplinire cu succes acest demers istoriografic, scoțând în evidență importanța istoriei personale, a variațiilor biografice în conturarea atitudinilor politice și a „geopoliticii sentimentale” în dreptul istoricului Nicolae Iorga. La capătul acestei bine-venite biografii politice, marele istoric nu ar mai fi înclinat să se lamenteze astfel: „Doi mari nerecunoscători față de munca mea: Poporul și Regele”. Asupra muncii sale s-a oferit un plus de înțelegere, prin intermedierea Georgianei Țăranu, însă din prisma unui set de valori care ni-l prezintă pe Iorga ca avertisment în fața capacității de seducție a mișcărilor de extremă.

[1] Doctor, profesor asociat la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai. E-mail: [email protected].

[2] Menționăm, printre altele, recenzia filologului și italienistului Laszlo Alexandru, „Iorga și Italia”, publicată în revista Steaua, nr. 7, anul LXXVI, iulie 2025, pp. 16-17.

[3] Mircea Eliade, „Iorga” în Vlăstarul, revista liceului „Spiru Haret” din București, an II, februarie 1925, nr. 3, pp. 4-7. La momentul scrierii articolului, Mircea Eliade avea vârsta de 17 ani.

[4] Considerăm de o importanță deosebită în înțelegerea propagandei culturale fasciste episoadele analizate de autoare în subcapitolele Lusingando. Tatonări reciproce și Vivacissimo. O lună de miere, o trădare și un aliat prețios, în care sunt prezentate eforturile statului italian de a crea un curent de opinie favorabil regimului fascist prin schimburi și inițiative culturale și prin atragerea de agenți externi favorabili încă din 1925, eligibil în acest sens fiind Nicolae Iorga. Doi ani mai târziu, demersul devenise unul oficial, Iorga fiind „câștigat” de partea Italiei fasciste prin audiențele la regele Victor Emanuel III, papa Pius XI și apoi la însuși Benito Mussolini.

[5] Demne de menționat sunt o serie de articole polemice la adresa lui Iorga, care marchează ruptura dintre „vechea” și „tânăra generație” și care întruchipează, în fapt, o dezbatere de idei asupra specificului național și asupra misiunii istorice a României. Nichifor Crainic: „Evadările noastre pline de elan grandios, el [Nicolae Iorga] le provoca, le învârtea, le ridica  o clipă spre zenit ca să le abată imediat, metodic, fanatic, iluminat şi profetic – peste  Carpaţi! Totdeauna peste Carpaţi, veşnic peste Carpaţi. Era epoca idealului naţional. Ideea unionistă domină toată generaţia  noastră; atotexigentă, imperativă, exclusivă. Nicolae Iorga nu îngăduia nimic decât în funcţie de naţionalism. Politică, literatură, artă, Biserică, ştiinţă, toate trebuiau robite imperativului străbun şi istoric, înfăţişat nouă ca o implacabilă fatalitate. Spiritualul, în această epocă, era subjugat naţionalului. Dacă cultura noastră contimporană e lipsită de orice preocupare universală, aceasta se datoreşte aservirii ei politice şi limitării stricte în jurul egotismului etnico-istoric” („Spiritualitate” în Gândirea, anul VIII, nr. 8-9, august-septembrie , 1928).

[6] Mircea Eliade, Memorii, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 145

[7] Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 203

[8] Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Ed. Humanitas, București, 2025, p. 155.