Propaganda vârstelor: prefaceri ideologice și modificări discursive în cadrul revistei de satiră și umor „Urzica” (1949-1965)

Victor Sămărtinean – Institutul de Istorie Nicolae Iorga, al Academiei Române, București

Instaurarea totală a puterii comuniste, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai I și proclamarea, în seara aceleiași zile de 30 decembrie 1947, a Republicii Populare Române, a condus la accelerarea procesului de sovietizare a societății românești. Proces care a însemnat preluarea, și în anumite cazuri, adaptarea la specificul local, a sistemului socio-economic existent în Uniunea Sovietică. În cazul acestei „transfuzii” de elemente totalitare, un rol central, alături de represiune, îl va avea propaganda, instrument prin intermediul căruia se urmărea atragerea populației (prin tehnici de tipul „captatio benevolentiae”) sau combaterea inamicilor ideologici, urmărind scopul final al creării „omului nou”.

Dintre tipurile de propagandă utilizate în primii ani de existență ai României comuniste, se făcea remarcată, atât prin resursele financiare investite, cât și prin frecvența cu care putea fi întâlnită, propaganda vizuală. Această ramură se bucura, fără doar și poate, de cel mai mare impact în rândul populației, în spatele acestui succes rezidând două cauze. În primul rând este vorba despre impactul pe care imaginea îl are asupra minții umane, pentru care este mai ușor să înmagazineze o informație care îi este livrată sub formă grafică sau cinematografică, decât să preia date dintr-un text. Lucru cu atât mai valid cu cât ideologia marxist-leninistă (cu adăugirile staliniste), este, în general, încărcată de concepte abstracte care pot fi cu greu înțelese de un cititor lipsit de o bază intelectuală. Situația era cu atât mai gravă cu cât, în perioada respectivă, Republica Populară Română era unul dintre statele cu cel mai ridicat procent al analfabetismului din Europa. Această a doua cauză fiind întâlnită, preponderent, în mediul rural, unde lipsa educației făcea aproape inutilizabile alte tipuri de propagandă. 

O formă de propagandă vizuală utilizată de bolșevici cu rezultate notabile încă din anii Războiului Civil Rus, a fost satira politică. Atât de mare s-a dovedit a fi impactul acesteia, încât în perioada de final a conflictului și-a făcut apariția o publicație a cărei evoluție și importanță o vor transforma într-un adevărat etalon pentru propaganda comunistă. Este vorba despre revista „Krokodil” („Крокодил”), a cărei prim număr a văzut lumina tiparului la data de 27 august 1922. Utilizată intens în anii colectivizării și industrializării Uniunii Sovietice, când lăuda eforturile depuse de proletariatul rural și industrial, condamnând și înfierând dușmanul de clasă, „Krokodil” a fost folosită și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în scopul mobilizării maselor împotriva „invadatorilor fasciști”. Practic, această publicație, care a luat naștere aproape simultan cu statul sovietic, s-a înrădăcinat atât de mult în aparatul de agitație și propagandă al respectivului sistem încât modelul a fost inclus în cadrul pachetului de măsuri care trebuiau implementate în cadrul statelor comunizate din spatele „cortinei de fier”. Astfel, după modelul revistei „Krokodil” au fost înființate publicațiile: „Ludas Maty”, în Republica Populară Ungară (1945), „Hosteni”, în Republica Populară Albania (1945), „Dikobraz” („Porc spinos”), în Republica Cehoslovacă (1945), „Starshel” („Стършел”/„Viespe”), în Republica Populară Bulgară (1946), „Eulenspiegel”, în Republica Democrată Germană (1954) și „Karuzela” („Carusel”), în Republica Populară Polonă (1957).

În ceea ce privește Republica Populară Română, versiunea locală a revistei „Krokodil” a primit denumirea de „Urzica”, primul număr făcându-și apariția pe 1 februarie 1949. Importanța pe care regimul o acorda acestei publicații, reiese inclusiv din biografia persoanei numită în funcția de director și anume, dramaturgul Aurel Baranga, autorul versurilor primului imn al R.P.R, „Zdrobite cătușe” (1948). Având la îndemână resurse financiare apreciabile, Baranga a reușit să adune în paginile revistei unele dintre cele mai importante nume ale graficii și caricaturii din perioada respectivă, artiști consacrați ca Iosif Iser și Aurel Jiquidi, împărțind spațiul editorial cu tinere talente ca Valeriu „Val” Munteanu, Hacick „Cik” Damadian, Nell Cobar etc. 

Încă din primul număr, revista se înscria pe drumul înfierării dușmanului de clasă și a condamnării reminescențelor mentalității burgheze, reprezentările grafice fiind însoțite de texte mai mult sau mai puțin umoristice, care însă conțineau un puternic bagaj ideologic. Aproape nici o categorie socială și profesională nu scăpa de „usturimea” Urzicii, discursul prezent în paginiile sale modificându-se în paralel cu prefacerile prin care trecea regimul. Astfel, dacă în perioada „obsedantului deceniu”, lupta de clasă era principalul fundament prin intermediul căruia erau abordate marea majoritate a temelor, odată cu demararea procesului de obținere a unei autonomii politice față de Moscova, aceasta își va pierde din importanță, lăsând locul central unei atitudini moralizatoare.                  În cadrul prezentului demers științific, ne propunem să realizăm o selecție și analiză a materialului grafic care conține trimiteri la diferitele perioade ale vieții omului. Eșantioanele de lucru urmând a fi selecționate din numerele revistei „Urzica” a căror perioadă de apariție este cuprinsă între anii 1949 și 1965, interval temporal în care statul comunist s-a aflat sub conducerea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. Acestea vor fi, într-o primă fază, divizate în două mari categorii cronologice, tinerețea și maturitatea, fiecare dintre acestea fiind împărțite, la rândul lor, într-o serie de subcategorii. Aceste subcategorii vor fi constituite în jurul unor tipologii sociale și umane, ca după aceea, în fiecare caz, să încercăm identificarea celor două mari paliere de reprezentare, pozitiv și negativ. Toate aceste demersuri subscriindu-se pe o linie temporală evolutivă care se suprapune peste întreg intervalul cronologic cercetat. Toate acestea în scopul obținerii unui tablou din care să reiasă.

I. Tinerețea 

Atât în ideologia marxist-leninistă, cât și în practica curentă a factorilor decizionali, importanța acordată tineretului era una extrem de mare, datorită faptului că această categorie socială, în accepțiunea comunistă, reprezenta baza pentru construirea „omului nou” și prin aceasta a însăși socialismului. Drept urmare, educarea tineretului (inclusiv în sensul de îndoctrinare), era o activitate extrem de importantă, pentru care statul aloca însemnate resurse umane și materiale.

I.1. Reprezentări pozitive

I.2. Reprezentări negative

II. Maturitatea

Spre deosebire de tineri, persoanele mature dețin un bagaj de cunoștințe și experiențe acumulate pe parcursul aniilor care, de multe ori, le fac refractare la nou, mai ales când este vorba despre o schimbare a însuși modului de viață, după cum susțineau și apostolii comunismului. Astfel, aceștia nu doar că erau mai greu de (re)educat, însă de multe ori se transformau în adevărați adversari ai regimului, care trebuiau combătuți prin diferite mijloace. Unul dintre aceste mijloace era, bineînțeles, propaganda, căreia îi revenea rolul de a combate inamicul ideologic (prezent sub diferitele sale forme), separându-l de marea masă a populației și izolându-l de aceasta prin prezentarea sa într-o formă dezumanizantă.

II.1. Reprezentări negative

II.1.1. Dușmanul de clasă din lumea satului: chiaburul

Lucrarea grafică intitulată „Lipitorile satului”, a fost realizată de către artista Eva Munteanu și ne înfățișează doi reprezentanți ai principalelor categorii sociale „reacționare” și „exploatatoare” din lumea satului, este vorba despre chiabur și crâșmar. Aceștia sunt reprezentați din punct de vedere fizic conform unui șablon prestabilit, utilizat în foarte multe reprezentări, unde crâșmarul este un tip corpolent, supraponderal chiar, fapt care trimite la așa-zisul „parazitism social” pe care îl practica, în vreme ce chiaburul este slab, prezentând trăsăturile unei malnutriții. Tabloul este întregit prin redarea a două elemente care au rolul de a scoate în evidență trăsăturile morale ale celor două personaje, cutia cu bani a crâșmarului (avariția) și sticla cu alcool a chiaburului (viciul).

O reprezentare, de această dată, a tipologiei chiaburului „corpolent”, a fost realizată de Adrian Lucaci (Nr. 13/1949). Lucrarea de față ne prezintă modul în care chiaburul reacționează atunci când se află poziționat în două ipostaze diferite. Prima este cea în care primește (lăcomia personajului fiind sugerată prin poziția mâinilor, expresia facială și salivare), iar cea de-a doua, când i se cere restituirea împrumutului, unde acesta se arată reținut. Desenul este însoțit de două scurte texte cu rolul de a potența impactul acestei reprezentări asupra privitorului.

Pe lângă aceste două tipologii de reprezentare a chiaburului (corpolent și slab), care au devenit un standard în arta epocii, mai întâlnim în cadrul publicației și o serie de lucrări în care demonizarea chiaburului nu mai este doar o figură de stil, ci un mod de reprezentare.

Prima lucrare selecționată care conține această formă de redare, a fost realizată de către Hacik „Cik” Damadian și publicată în cadrul numărului 25/1950 al revistei „Urzica”. Desenul, intitulat „Între chiaburi”, ne pune în fața a două personaje, dintre care unul cu o serie de trăsături fizice care aparțin, mai degrabă, unei ființe supranaturale. Acestea se găsesc la nivelul feței, care este dominată de o cavitate bucală supradimensionată, în cadrul căreia dinții sunt redați sub forma unor colți. Modul de realizare al personajului trimițând la o ființă revenită din morți, cunoscută în mitologia populară sub denumirea de stafie. Demonizarea chiaburului are în cazul de față, după cum se poate observa și din text, un dublu rol, dezumanizarea membrilor acestei categorii sociale și expunerea noii situații în care se găseau aceștia, aflați în imposibilitatea de a mai angaja muncitori.

O reprezentare pe care o considerăm inedită, datorită compoziției atât de bine scoasă în evidență de talentul lui Val Munteanu, a fost publicată în paginile numărului 29 din 16 aprilie 1950. „Ciuperci otrăvitoare” este o lucrare în care demonizarea chiaburului este dusă până în punctul în care avem de-a face cu umanizarea unor plante. Chiaburul, însoțit de încă doi companioni, este redat sub forma unei ciuperci de culoarea roșie care împrăștie flăcări în jurul ei, pe limbile de foc care pornesc de la bază fiind inscripționate principalele activități și caracteristici (conform regimului) ale acestei categorii a dușmanului de clasă. Trebuie remarcat și un alt element foarte important, redat oarecum în plan secundar (raportat la personajul principal), este vorba despre monoclul purtat de ciuperca aflată în partea dreaptă a desenului, element care face trimitere la moșierimea și burghezia din fostul regim.

II.2.2. Dușmanii de clasă din mediul urban: reacționarul

Termenul de „reacționar” provine din limba franceză („réactionnaire”), originea acestui cuvânt datând din perioada Revoluției Franceze, când erau numiți „reacționari” persoanele care se opuneau schimbărilor dorite de către revoluționari. Odată cu trecerea timpului, prin „reacționar” a ajuns să se înțeleagă o persoană care este partizană a reacțiunii politice, în sine o mișcare antimodernistă care se opune evoluției, inovațiilor sau schimbărilor sociale care nu sunt în concordanță cu principile tradiționale de care aceștia sunt atașați^[1].

În cadrul publicației „Urzica”, această tipologie a dușmanului de clasă este reprezentată încă din primele numere, fapt ce demonstrează importanța pe care regimul o acorda combaterii acestor „elemente”. Trebuie menționat faptul că „reacționarul”, era prezentat ca fiind o tipologie specifică mediului urban, prin împotrivirea pe care acesta o manifesta față de regim, fiind oarecum analog elementului chiaburesc din lumea satului. Referitor la vârsta pe care o au personajele reprezentate ca făcând parte din această tipologie, în toate cazurile cercetate avem de-a face cu persoane mature.

Prima lucrare selecționată care conține trimiteri la membrii acestei clase sociale a fost publicată în cadrul numărului 5/1949, desenul purtând semnătura marelui grafician Iosif Iser. Evenimentul la care se face referire și care a constituit o temă de propagandă foarte importantă în epocă, este „Congresul de Unificare a Tineretului”, care nu era nimic altceva decât o acțiune de reformare a organizațiilor comuniste de tineret prin comasarea acestora în cadrul „Uniunii Tineretului Muncitor” (U.T.M.)^[2].

Evenimentul a fost exploatat și din punct de vedere propagandistic, tineretul fiind reprezentat în antiteză cu inamicii ideologici care, în cazul de față, fac parte din categoria generală a reacționarilor. Cât privește reprezentare fizică, cele două personaje negative sunt creionate sub forma unor indivizi maturi, a căror vestimentație are rolul de a scoate în evidență apartenența acestora la fostele clase exploatatoare.

Conform propagandei oficiale a regimului, printre trăsăturile definitorii ale „reacționarilor” se numărau naționalismul și șovinismul. Ambele fiind opusul internaționalismului proletar, curent de gândire politică considerat, în perioada respectivă, baza relațiilor dintre statele comuniste. Drept urmare, în scopul popularizării ideii de strângere a relațiilor, are loc realizarea unor lucrări tematice printre care se numără și cea selecționată. Desenul, realizat de către artistul Adrian Lucaci și publicat în cadrul numărului 79/1952, face trimitere la înfrățirea și colaborarea între „popoarele socialiste”, acțiune care reprezintă o lovitură administrată dușmanului de clasă.

II.2.3. Credințe iraționale: superstițiile 

Caracterul ateu și (așa-zis) raționalist al ideologiei comuniste și prin aceasta a regimului instaurat în R.P.R, presupunea din punct de vedere propagandistic nevoia desfășurării unei ample campanii în vederea combaterii credințelor și practicilor considerate „mistice”. În cadrul acestui demers se înscriu și o serie de lucrări publicate în paginile revistei de satiră și umor „Urzica”.               

În ceea ce privește personajele reprezentate ca făcând parte din această tipologie a dușmanului de clasă, trebuie menționat că în toate cazurile identificate aceștia sunt persoane mature. Din aceasta putem deduce faptul că, din perspectiva regimului, „misticismul” era o caracteristică a celor aflați în cea de-a doua parte a vieții.

II.2.4. Inamicul din exterior

Activitatea propagandistică a revistei de satiră și umor „Urzica” nu s-a rezumat doar la prezentarea „problemelor” ideologice existente la nivelul țării, ci asemenea publicației „Krokodil”, s-a angajat în combaterea inamicului direct al comunismului, și anume capitalismul. Prin urmare, încă din primele numere și continuând până la finalul perioadei cercetate, sunt preluate anumite probleme sociale și economice prezente în statele capitaliste care, de cele mai multe ori, sunt exagerate în mod voit pentru a crește impactul propagandistic la nivelul privitorului. Cât privește conținutul tematic al acestei categorii de lucrări, de multe ori sunt folosite elementele cele mai vulnerabile ale societății, copii defavorizați, care sunt poziționate într-o stare antagonică cu elemente mature.

Concluzii

După cum se poate observa din materialul documentar atașat în cadrul acestei scurte prezentări, problematica relațiilor între generații a fost dominată, pe întreg parcursul perioadei cercetate, de către elementul politico-ideologic în ale sale diferite forme. Tineretul a fost, după cum am menționat anterior, principala speranță a regimului, motiv pentru care reprezentanților acestei categorii de vârstă le erau alăturate păcate politice minore, comparativ cu cele de care se făceau vinovații dușmanii de clasă (care, întotdeauna, erau portretizați la maturitate), prin aceasta transmițându-se ideea recuperării acestora prin (re)educare. Chestiune care nu se aplică niciodată persoanelor mature, incapabile să se adapteze la noua lume comunistă, pentru care singura soluție viabilă, din perspectiva regimului, o reprezenta izolarea și marginalizarea. Soluție care era însă temporară, rezolvarea „problemei” urmând să vină pe cale naturală, odată cu sfârșitul biologic. Aceasta se poate observa cel mai bine în lucrările care înfățișează seniori, a căror comportament și vestimentație, pe lângă hazul pe care-l stârnesc, au rolul de a-i suspenda din timpul istoric în care se află.             

În ceea ce privește subcategoriile analizate sau mai corect spus, lipsa uneia dintre acestea, este vorba despre reprezentările pozitive în care sunt înfățișate persoane mature, trebuie menționat că până în acest punct al cercetării, după studierea aproape integrală a numerelor revistei din intervalul temporal analizat, nu am întâlnit nici o singură reprezentare care să îi pună într-o lumină pozitivă. Motivul din spatele acestei lipse are de-a face, din punctul nostru de vedere, cu cele menționate mai sus. Astfel, inclusiv când este vorba despre sărbători (23 August, 1 Mai etc.), reprezentările grafice menite să scoată în evidență importanța evenimentului abundă de persoane tinere. Singurele lucrări în care apar persoane mature într-o lumină pozitivă sunt cele moralizatoare, dar și în cazul acestora, rolul care le revine este unul secundar menit să scoată în evidență comportamentul și carențele tineretului, totul spre îndreptarea celor din urmă.

^[1] http://www.toupie.org/Dictionnaire/Reactionnaire.htm (Accesat la data de 25.08.2020)

^[2] Pentru mai multe informații cu privire la cauzele care au condus la acest eveniment („Congresul de Unificare a Tineretului”), a se vedea: Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Raport final, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 137 – 142.